La Herculane, pe urmele împărătesei Sissi

Mai întâi a fost legenda 

De cum intri în Băile Herculane, istoria şi po­veştile ţâşnesc din fiecare piatră şi de după fiecare colţ de clădire. Oraşul şi-a mai venit în fire, de câţiva ani, din paragina care îi rodea vechea ele­ganţă şi splendoare. Aşa că senza­ţia asta de întâl­nire tihnită cu istoria şi cu legendele îţi pare azi mai firească. Cum a fost oda­tă. De fapt, eu am venit să caut urme aici, urmele lui Sissi, îm­părăteasa fru­moa­să şi mag­­netică, în­drăgostită fără leac de Băile Hercu­lane şi de Munţii Cernei. Dar până la povestea ei, oraşul mă prinde repede în propria lui aură de isto­rii şi legen­de. Aceleaşi ca­re au ţinut-o captivă aici şi pe fru­moasa soţie a îm­păratului Franz Josef.
Merg agale prin centrul imperial al oraşului. Nu e mare, are doar 700 de metri, dar 700 de metri de isto­rie! Aşa ciobită cum e, frumuseţea lui pare irea­lă. Trec pe lângă Vila împărătesei Elisabeta, prin Parcul Central, pe lângă Marele Cazinou, pe lângă Băile şi hotelurile imperiale austriece, până la bă­trâna statuie a lui Hercules, patronul oraşului. Aproape totul e în reconstrucţie şi renovare. Semn bun, dar mai e mult până la strălucirea de altădată. Oricum, plimbarea asta printr-un trecut ce tresare viu, la tot pasul, e lungă şi palpitantă. La câţiva kilometri de centru, de pildă, găseşti o stâncă şi o cruce. Se numeşte Crucea Ghizelei. Se spune că acum 150 de ani, o prinţesă austriacă s-a îndră­gostit aşa de tare de un cioban ro­mân de pe-aici, încât a vrut să se căsătorească cu el. Familia, însă, nu a fost de acord cu dragostea lor, ciu­dată pentru acele vremi. Şi prinţesa s-a hotărât să-şi pună capăt zilelor. S-a aruncat de pe o stâncă în hău. În amin­tirea ei s-a ridicat crucea asta, ce aminteşte de o iubire intensă şi tragică. Dar locurile astea au şi semne ale unor întâmplări mai recente. Aproape de centru, dai de Izvorul Conteselor. Se numeşte aşa, pentru că deasupra lui au locuit într-o vilă trei fete de rang nobil; trei contese retrase aici, când a în­ceput prigoana comunistă. Ca să supravieţuiască, vindeau prăjituri făcute de ele, celebrele prăjituri vieneze, cele mai bune din oraş. Iar vila Conteselor e clădită pe ruinele unui castru roman. Istorie peste istorie.

Oraşul lui Hercule
  Senzaţia aceasta de istorie ridicată de mii de ani, peste altă istorie, o încerci şi mai bine, atunci când intri în Hotelul Roman. Nu-i prea vechi, a fost ridicat prin anii 1970, dar la parterul său găseşti Băile Ro­mane. Vechi de două mii de ani, şi restaurate de austrieci. Iar acolo, pe un perete săpat în stâncă, există ceva mult mai vechi. Un basorelief dramatic şi neclar al eroului Hercule. Săpat demult, în pre­istorie, de nişte mâini necunos­cute, ca să consfin­ţească un mit. Mitul de căpătâi al oraşului, care spu­ne că de­mult de tot, pe când zeii şi semizeii planau din cer şi se amestecau cu muritorii, a venit pe Valea Cernei şi celebrul erou mitologic care s-a luptat şi a învins Hidra, fioroasa stăpână a locului.
E plină zona de amin­tirea acestui "război", cu ur­me rămase până în zilele noastre: "Podul lui Dum­ne­zeu", Cheile Corcoaiei, "Sfinxul lui Hercules". În ce priveşte acel misterios ba­so­relief sculptat al lui Her­cule, el este, se pare, prima reprezentare din istorie a lui Hercule. Multe secole mai târziu, oamenii au început să creadă că, dacă răzuiesc o bucată din stânca şi din basorelieful eroului, semi­zeul care a descoperit iz­voarele miraculoase ale Cernei, îşi vor recăpăta şi ei sănătatea şi forţele. Şi astfel, încet, încet, chipul străvechi s-a mai estom­pat. Dar sculptura misterioasă de la parterul Hote­lului Ro­man dă seama şi azi de ori­gi­nea aşezării, descălecată dintr-o legendă.

Perla Europei
  Ghidul meu prin istoria şi po­veştile Băilor Her­culane a fost dom­nul Dorin Băltea­nu. O întâm­plare fericită mi-a scos în drum acest me­hedinţean de viţă veche, îndrăgostit şi dedicat pe viaţă Băilor Hercu­lane şi renaşterii lor. D-l Bălteanu este o en­ciclopedie vie a sta­ţiunii. A scris şi o carte în două volume: "Her­cu­lane - Arc peste timp. Turism şi istorie la Băile Herculane". Pri­mul volum, solicitat la Mün­chen, Ulm şi Viena, a apărut şi în germană. Cine ştie, poate că însuşi du­hul ocrotitor al împărătesei Sissi făcuse să ne în­tâlnim. Am stat amândoi la un taifas lung cât o plim­bare prin istorie.
"S-a întâmplat ca în 1736, generalul An­dreas Hamilton, gu­ver­natorul Banatului, să facă o călă­torie spre insula Ada Kaleh. Şi s-a abătut spre Va­lea Cernei" - poves­teşte Dorin Bălteanu. "Spre surprinderea sa, generalul găseşte aici vestigii romane neaş­tep­tat de bine păs­tra­te: vechile terme ro­ma­ne, apeductele, erau încă acolo. Şi mai află de la localnici des­pre aceste izvoare termale mira­culoase. Şi împăratul Carol al VI-lea dă ordin de reconstrucţie a staţiunii. O mul­ţime de tabule şi de vestigii arheologice au fost des­coperite atunci la Herculane. Aşa de multe, încât aus­triecii au pavat drumuri cu pietre romane de altar. Iar cărămizile romane au fost folosite de aus­trieci pentru recon­struirea băilor romane, cu siste­mul lor de venti­la­ţie foarte eficient. Dar abia după 1800 se va naşte splendidul centru imperial, de la Băile Imperiale până la Cazinou, unul din primele ca­zinouri din Europa de Est, şi până la Parcul Cen­tral, cu pavi­lio­nul muzical ascuns sub arborele gi­gant, monu­ment al naturii, pus aici din vremea lui Franz Jo­sef, despre care se spune că ar fi exclamat, încân­tat: «Cea mai frumoasă staţiune de pe con­ti­nent»".
Dar oare ce fel de oameni veneau în timpurile acelea să se trateze în Herculanele imperial? Aflu că întocmai ca în vremea romanilor, aici aveau acces atât oameni simpli, cât şi mari personalităţi. Staţiunea le oferea tuturor posibilităţi de cazare, deşi era foarte greu de găsit un loc la Herculane, în perioada lor de glorie. Se plătea chiar în aur ca să găseşti un loc la staţiunea care era la modă în toată Europa. Veneau oameni din Imperiu, dar şi din Turcia, musulmani cu şalvari. Şi Tudor Vladi­mirescu a fost aici, în 1815 şi 1816, pentru două sejururi. Îşi permitea, căci era mai înstărit. Eroul oltenilor a venit la prietenul lui, preotul Nicolae Stoica de Haţeg. Probabil că aici şi-a pregătit şi Revoluţia. Nicolae Bălcescu a venit şi el pe aici, la fel şi Mitropolitul Andrei Şaguna. Iar dintre împă­raţii austrieci, au fost aici Iosif al II-lea, şi Francisc I, cu împărăteasa Charlotte. Dar şi Franz Josef şi împără­teasa Sissi.


Regina zânelor
  Iată-ne ajunşi, în sfârşit, la extraordinara po­ves­te a împărătesei Elisabeta (Sissi) şi a împăratului Franz Josef, la Băile Herculane. Sissi, împărăteasa cea cu totul aparte. Mereu răzvrătită, mereu visă­toare, dar şi încăpăţânată şi singuratică. Până şi intrarea ei în rân­dul monarhilor lumii a fost neobiş­nuită. Sissi a însoţit-o pe sora sa, Helene, la Bad Ischl, unde era aranjată o întrevedere între Helene şi tânărul împărat, Franz Josef, care îşi căuta o soţie. Dar Franz o vede pe Sissi şi se îndrăgosteşte nebuneşte de ea. Era superbă, înaltă, subţire, cu părul bogat şi lung şi cu o privire strălucitoare. Sedus, o cere de soţie, în locul surorii ei. Aşa a ajuns Sissi împărăteasă, la doar 16 ani, în 1854. O copilă frumoasă, dar crudă, încă, ciu­dată, sălbatică şi retrasă, refractară la protocolul im­pe­rial. De altfel, curtea imperială nu a înţeles-o şi a judecat-o mult timp. Ce blas­femie pentru o împă­ră­teasă! Sissi merge aproape zilnic la cumpărături prin Viena, ca un om de rând; îşi umple apartamentele im­periale cu animale: papagali, câini şi căpri­oa­re; aduce la Curte oameni nevoiaşi, pe care îi hrăneşte şi îi îm­bracă. În plus, călărea foarte bine, avântân­du-se în lungi plimbări. Şi mai era şi poetă! O poetă care nu şi-a supor­tat niciodată numele de alint, primit în copilărie. I-ar fi plăcut să i se spu­nă Titania. Titania, regina zânelor din "Visul unei nopţi de vară" de Shake­speare. Ea, regina zânelor, care a încercat să îşi înece melan­co­liile în poezii şi în călătorii. Şi astfel s-a ataşat de Valea Cernei.

"Te salut de multe mii de ori, Vale a Cernei, tu, valea mea iubită!"
  - Împărătesa Sissi a poposit pe malurile Cernei de cinci ori, îşi continuă povestea Dorin Băl­tea­nu. Iar în 1887, a petrecut cel mai lung sejur, de şase săptămâni, la vila Tatartzy, con­struită de adminis­tra­torul de atunci al staţiunii. După vizita împă­rătesei, a devenit Vila Elisa­beta. Clădirea a fost pregătită cu mobilier spe­cial, pentru împărăteasă şi suita ei de 30 de persoane


- Cum arăta vila împărătesei?

- Era mică şi co­chetă, aşa cum se vede şi azi. Avea mobilier specific perioadei aus­trie­ce, în stil baroc. Pa­tul, dulapul, scaunele, masa aveau inserţii de lemn din esenţe de ulm şi trandafir, şi toate erau unicat. Avea şi o masă încrustată cu sidef roşu, făcut din scoici. La un milion de scoici albe, abia dacă se găseşte una roşie. Dar toate frumuseţile astea au dispărut astăzi din Vila Elisabeta, fos­ta reşedinţă a îm­pără­tesei. Dormitorul im­pe­rial, cu un ceas de aur a stat mult timp într-un muzeu, la Ho­telul Traian. Au fost păstrate bine până în 1990. Din păcate, astăzi nu mai sunt.

- Ce-a atras-o pe împărăteasa A­us­triei la Hercu­lane?

- Sissi s-a îndră­gostit de aceste lo­curi. A făcut şi tra­ta­ment, căci începu­se s-o încerce reu­matismul, care nu-i mai permite să facă atâtea călătorii prin lume, cum îi plăcea ei. Iar medicii i-au recomandat Băile Hercu­lane, pentru că staţiunea era po­trivită şi pen­tru sis­temul nervos zdrun­cinat al împă­rătesei. Aşa că în primăvara lui 1887, împă­răteasa soseşte la Vila Elisabeta şi începe tra­tamentele şi drumeţiile. O însoţeau doam­­nele de onoare, toate de neam nobil. Iar în unele trasee mai lungi, mer­gea cu împărăteasa şi pă­dura­rul român Petre Zarva.

- Legendă sau adevăr?

- Eu am mai găsit un bă­trân, în Gârbovăţ, Caraş-Se­ve­rin, pe Valea Almă­ju­lui, ca­re mi-a spus cum, copil fiind, l-a cu­noscut pe acest pădurar al împărătesei. La vre­mea aceea, Petre Zarva era un moş, "umbla cu bâtu" (se sprijinea în­tr-un băţ) şi se mândrea că-i fusese călăuză îm­părătesei. Şi să ştiţi că nu era puţin lucru! Sissi avea o formă fizică re­mar­cabilă. Avea o sală de gimnastică în care îşi între­ţinea condiţia fizică şi silueta. Şi mai urmase şi cursuri de scrimă. Era atletică, căci practica şi călă­ria încă din copi­lărie. Era una din cele mai bune călăreţe ale Europei. Aşa că atunci când urca pe munte, pu­ţini puteau ţine pasul cu ea. De multe ori, şi că­lău­zele ei renun­ţau, min­ţind-o pe îm­pă­răteasă că nu mai ştiu drumul. Dar ei îi plăcea să se plim­be nu doar prin pă­durile noas­tre, pe Munţii Cer­nei, ci şi prin Mun­ţii Mehe­dinţi, mai departe. Şi Petre Zarva o în­soţea pes­te tot. Era singurul care a pu­tut ţine pa­sul cu îm­părăteasa. Urcau Crucea Albă, ajun­geau la Cheile Ţes­nei. Drumeţii de 3-4 ore. S-a întâm­plat că, odată, Sissi a urcat spre Piscul Cio­rici, ajungând în­tr-un loc cu o pan­­tă foarte abrup­tă. Trebuia să te ca­ţeri din greu pe ea. Petre Zarva şi doamna de onoare i-au zis să se întoarcă. Dar Sissi, fire foarte ambiţi­oasă şi voluntară, a hotărât: "Urcăm!". Şi-a urcat. În vârful muntelui a găsit o privelişte uluitoare: toa­tă Valea Cernei şi Băile Her­culane se vedeau cuibărite între munţi. Împărăteasa a suspinat: "Ce frumos e! Ce mi-ar plă­cea să mănânc aici, cu priveliştea asta în faţa mea!". A doua zi, surpriză! 80 de lucrători ai ocolului silvic ridicaseră peste noapte un foişor, pentru ca împărăteasa să ia masa în vârful muntelui. De atunci, foi­şorul s-a nu­mit "Foi­şorul Elisa­beta".
Împărăteasa Sissi era atrasă ca un mag­­net de sa­tele şi de obiceiurile ro­mâ­neşti. Îi plăcea să um­ble, incognito, prin aşeză­rile din jurul sta­ţiu­nii, şi ad­mira cos­tumele popu­lare, iile, mai ales. Le în­tre­ba pe fe­meile noastre despre portul lor. Şi mai voia să ştie numele româ­neşti ale loca­lităţilor, pe care se străduia să le pro­nunţe corect. Şi-i mai plă­ceau împă­rătesei austrie­ce şi bucatele româneşti: mă­mă­liga, brânza, iar la stâne, bea lapte. Într-o poezie, chiar povesteşte cum a băut lapte dat de-un cio­ban, lapte pe care l-a plă­tit cu un galben de aur. A fost fericită Sissi la Herculane. Simplitatea şi independenţa ei se potriveau de minune cu locurile şi oamenii pe care îi întâlnea, ţărani şi cio­bani din Mehe­dinţi. De­­parte de Curtea vie­neză, cu pro­tocolul ei scrobit, al meselor care aveau între 9 şi 13 feluri de mâncare, fiecare cu alt vin.

Două regine
  Tot atunci, în 1887, în acel sejur lung de şase săptămâni de la Băile Her­culane, îm­pă­răteasa Sissi a pri­mit vizita regi­nei Eli­sabeta a Ro­mâ­niei (Car­men Silva) şi a re­ge­lui Carol I. Cu fi­res­cul comporta­mentului ei, Sissi i-a întâmpi­nat la gară pe suveranii Româ­niei, de unde au plecat cu trăsura. Cele două femei erau legate de pasiunea comună pentru poezie, mai ales pen­tru ver­su­rile poetului german Hein­rich Heine. Au citit poe­zii în salonul de primire al împără­tesei (din care se mai păs­trează încă oglin­zile vene­ţiene şi can­dela­brul original). Au făcut o scurtă drumeţie, după care, a doua zi, re­gele şi regina Româ­niei au plecat la Bucu­reşti. Dar prietenia celor două regine a conti­nuat. Sissi a fost invi­tată să facă o vizită la Castelul Peleş, unde dia­logul li­te­rar a conti­nuat. Car­men Silva, care era o poe­tă consa­cra­­tă, o în­demna pe Sissi să-şi pu­­blice poe­ziile adu­na­te într-un jur­nal. Ca ecou al în­tâmplărilor de atunci, a rămas un poem (des­co­perit de Dorin Bălteanu) des­pre Va­lea Cernei, în care este amintită şi Eli­sa­beta, regina Ro­mâ­niei: "Tu, vale liniştită, adă­post al nimfelor,/ Tu, loc al zânelor, în­cân­tător de frumos,/ În care Cer­na spumegă adân­că şi rece,/ Şi Do­mogledul visează în eter,/ Iar verdele co­boa­ră în valuri/ Şi urcă apoi până în ce­ruri;/ Iedera se smulge de pe stânci,/ Pla­tanii se îm­pletesc cu stejarii,/ Flori necu­nos­cute în­flo­resc graţioase/ Iar verdele este asemenea sma­ral­dului muşchilor:/ Am fost aici, unde am găsit în pădure/ Cântecul numit Carmen Silva;/ De aceea, te salut de multe mii de ori/ Vale a Cer­nei, tu, valea mea iubită!"
Nepreţuitul meu ghid prin poveştile îm­părăteşti, d-l Dorin Băl­teanu, a mai găsit o poe­zie aparte a împărătesei Sissi: "Poiana Lungă". Şi s-a hotărât să gă­sească satul care a inspirat-o. Şi, într-o bună zi, a găsit doi copii de la liceul din Her­cu­lane, pe al căror certi­ficat de naştere scria "Poiana Lungă".
"Însoţit de ei, am ple­cat, într-un no­iembrie foar­te frumos, am lăsat ma­şina jos, în şosea, şi am ajuns la poa­lele vârfului Arjana, unde e cătunul Poiana Lungă. E un cătun de câteva case, al comu­nei Cor­nereva, unde nu se ajunge decât pe potecă de munte. Ajuns acasă la cei doi copii, i-am în­trebat pe părinţi dacă ştiu ceva de pre­zenţa împă­rătesei Elisabeta pe acolo. Nimeni nu ştia nimic. Dar am insistat şi l-am rugat pe Nicolae, gazda mea, să facem o dru­me­ţie a doua zi, la poiana din apro­piere. «Pe unde o s-o luăm, Nicolae? Pe unde-i tra­seul?», l-am întrebat. «Păi uite, coborâm prin spa­tele casei mele în bărâcă (în vale), pe ur­mă urcăm Cracul Împărătesc şi ajun­gem la Po­iana Lungă». Surpriza a fost aşa de mare, că-mi venea să pornesc pe loc! L-am pus să repete. Crac înseamnă deal, Dealul Împărătesc. Era mărtu­ria prezenţei lui Sissi prin acele locuri depărtate, înti­părită în toponimia locală, mai păstrătoare decât memoria oamenilor. Şi am ajuns a doua zi într-un loc superb, la poalele Ar­ja­nei, tot numai linişte. Atunci am înţeles de ce împă­răteasa a stat o zi în­treagă acolo. Toamna e un reci­tal de culori pe Valea Cernei. Este cel mai frumos anotimp."

Vals printre licurici
La Băile Herculane, în acele vremuri tihnite de sfârşit de secol 19, balurile şi valsurile se ţineau lanţ. Splendidul Cazinou avea şi un salon de cură, dar şi o sală uriaşă de bal, cu tavanul pictat cu foaie de aur. "Saluti et Laetitiae" ("Sănătate şi bucurie") scria pe frontispiciul Cazinoului. Balurile celebre completau cura balneară cu o cură de dans. În luna iunie, Băile Herculane erau invadate de roiuri uria­şe de licurici. Pe cer străluceau stelele şi luna, iar jos, între luminile din Parcul Central, muzica şi pe­rechile dansau ve­ghea­te de lumina feerică a licu­ricilor. Dar Sissi nu ieşea la promenadă, seara, cu mulţimea în parc. Îi plăcea să fie singură şi ne­ştiută. Mergea pe malul Cernei, ascultând susurul apei şi se plimba prin jurul staţiunii, cu trăsura, pe care o conducea singură. Ulti­ma oară a venit la Herculane în 1896, la întâlnirea ce­lor trei capete încoronate: Franz Josef, Alexandru I al Serbiei şi Carol I, regele României. A fost un eve­niment deo­sebit: inaugurarea canalului navigabil Porţile de Fier, realizat de către cele trei ţări. Până atunci, la Cazanele Dunării, se circula foarte greu, din cauza stâncilor care ieşeau din apă. Cei trei suverani se întâlnesc la Orşova. Împăratul austriac îi invită pe nava "Franz Joseph", să inaugureze cana­lul, cu fanfară şi focuri de artificii. După care, cei trei regi merg la Băile Herculane, la Cazi­nou, cu un alai de 300 de tră­suri. A urmat un bal uriaş şi rasat, ca din alte vremuri. A fost prezentă şi Sissi, cu flori de diamante prinse în păr.

Cântecul de lebădă
  Peste numai doi ani, în 1898, la Geneva, Sissi este ucisă de un anarhist italian. Omul căuta cu orice preţ un cap încoronat, ca să-l omoare. Îl pân­dise mai întâi pe prinţul de Or­leans, dar n-a fost să fie el. Apoi a aflat că îm­părăteasa Elisabeta e în oraş. Era înre­gistrată la hotel sub altă identitate, dar un ziar i-a dezvăluit prezenţa la Geneva. A­nar­histul a urmă­rit-o şi, în clipa în care se pregă­tea să urce pe vapo­rul care urma să traverseze lacul Geneva, s-a repe­zit şi a înjun­ghiat-o. Împă­ră­teasa s-a clătinat puţin şi a căzut. Apoi şi-a revenit. Părul ei uriaş şi bogat i-a uşurat căderea... Nimeni nu şi-a dat seama că-i ră­nită. Îm­părăteasa nu sân­ge­ra! Cor­se­tul ei, legat strâns, i-a oprit hemoragia. Aju­tată de doamna ei de onoa­re, a ur­cat pe vapor. Şi abia acolo a leşinat. I s-au dat pri­mele îngrijiri, şi când i-au des­făcut corsetul, sân­gele i-a ţâşnit şuvoaie. A mu­rit du­pă o oră. "Ce mi s-a întâm­plat?" - au fost ultimele ei cuvinte. Dure­rea i-a înmăr­mu­rit pe Franz Jo­sef, pe toţi supuşii Impe­riului, dar mai ales pe oa­menii sim­pli. Dispăruse Sissi, împără­teasa lor, "îm­părăteasa cea fără voie". La scurtă vreme, a izbucnit primul război mondial. Sissi era de-acum doar o amintire frumoasă. Poate, dacă mai trăia, l-ar fi putut opri, cu dragostea ei de viaţă, pe bătrânul ei soţ, împăratul Franz Josef, să îşi arunce cu atâta furie armata în Serbia, după atentatul de la Sarajevo. Balurile cu licurici au fost înghiţite de carnagiul ce a urmat. După care, lumea n-a mai fost ca înainte.

Umbra albă a împărătesei
  În amintirea lui Sissi, două statui ale ei au fost ridicate în ultimii ani ai Imperiului, pe aceste locuri. Una era la Băile Herculane şi alta la Caran­sebeş. Sta­tuia lui Sissi din Caransebeş s-a păstrat. Povestea ei e zbuciumată, cum a fost şi povestea împărătesei. Sculp­tată în marmură de Ruşchiţa, în 1914, a fost inau­gurată abia în 1918, după Marea Unire. După care a dispărut, pentru mulţi ani. Abia în 2000, a fost găsită, îngropată în fundaţiile unei biserici din Caran­sebeş. Era fără cap, returnat, şi el, mai târziu. Statuia lui Sissi de la Băile Her­culane s-a pierdut însă defi­nitiv.
Şi poate că încă de atunci a început să bântuie aici stafia ocrotitoare a împărătesei. Cine ştie... Căci nu doar istoria şi legendele îţi dau bineţe la Băile Her­culane, ci şi eresurile. Dacă ai timp să-i cauţi şi să-i asculţi, unii localnici îţi vor povesti că, în ultimul timp, o fantomă din alte vremuri se arată ici şi colo, prin oraş. Câţiva au văzut-o plutind în serile de toam­nă senine şi pline de stele. Alunecă nu mult pe deasu­pra pământului, prin Parcul Cen­tral sau peste Podul de piatră şi se opreşte, pentru câteva clipe, la statuia lui Hercule. În 2008, doi îndrăgostiţi se plimbau printre clădirile din Hercu­lane. Din loc în loc, făceau fotografii. Nu departe de statuia lui Hercule, într-una din poze a apărut o siluetă îmbrăcată într-o rochie aburoasă şi albă. O fe­meie frumoasă, cu chip uşor neclar. Unii spun că ea li se arată îndră­gos­tiţilor care se plim­bă prin Parcul Central, ca-n vremurile de aur. Alţii, că doamna albă păzeşte cu străşnicie clă­dirile vechi din cen­trul imperial al ora­şu­lui, încolţite azi de pa­ragină. Şi că apa­riţia frumoasă e, de fapt, o prin­ţesă. O prinţesă care pleacă, dar ră­mâ­ne, totuşi, în preajmă mereu, pentru a ocroti Băile Herculane şi Va­lea Cernei. A fost vă­zută şi prin pădurile dese din munţi. Iar în nop­ţile clare de iarnă, aburul apelor ter­male capătă, şi el, trup de prinţesă. Cu siguranţă este împărăteasa Sissi, care vrea să întârzie în locurile unde a fost fe­ri­cită. Măcar pen­tru asta, şi Băile Her­culane ar trebui să fie întoarse la strălucirea lor.